Cristian Lisandru

Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea 2monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală,  nu este deloc o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E mare fomist.

Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humphrey Bogart o mustăcioară á la Errol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.

Îmi turnasem încă două guri de…

View original post 2.181 altre parole