Cred ca toate femeile, dar mai nou si bărbații isi fac foarte mari griji de felul cum arata, si oare de ce?!
Pai sa fie de vina Bianca Dragusanu? Cu siguranta nu!!!
Nu ne iubim suficient de mult incat sa vedem frumusetea din noi, mereu vedem defectele care uneori  sunt iremediabile, sau avem nevoie de “pe muchie de cutit,, care eu cu siguranta nu as apela niciodata pentru a-mi schimba ceva ce eu cred ca este un defect.
Pe motivul ca nu arat bine, m-am suparat pe mine de foarte multe ori, ma uitam in oglinda si incepeam sa imi exprim nemultumirea fata de chipul meu ce il mai numeam si “ratusca cea urata,, si incepeam: nas mare, cicatrici din copilarie, acnee, “puf,, si nu se mai termina lista. Dupa, incepeam: creme, masti, machiaj si de multe ori tot nemultumita ramaneam. M-am suparat pe mine insumi, dar unde era vina…

Fețe triste, ochi planşi, dureri ce nu se vad la suprafață, sau poate uneori da.

Le întâlnim oricând, oriunde, dar am învățat sa nu dam importanta.

Sa nu vezi, ce vezi;

Sa nu auzi, ce auzi;

Sa taci, atunci când ar trebui sa vorbești!

Rămânem reci și indiferenți în fata dureri, devine o rușine drama în care trăim, sau poate se imprima în minte ca noi am fi vinovate de fiecare trăire negativa ce ne inunda viata!

Am făcut mereu greșeala de a rămâne peste măsură acolo unde nu îmi era sufletul liniștit, ochii îmi erau plansi, oboseala se citea pe chipul meu, speranța murea și ea odată cu iubirea după lungi sacrificii de a schimba situații din care credeam ca nu o sa mai ies niciodată.

Uneori găseam vina în partenerul de lângă mine, alteori dădeam vina pe mine și de mii de ori pe destin.

Da, pe destin!

Am trecut prin viață și m-am oprit pe la fiecare poartă . De multe ori am repetat drumul chiar daca plecările erau mereu cu un ,,drum bun,, și lacrimi de păreri de rău . Așa am fost eu ,,o copilă inocentă ce nu cunoștea ura ,, Știam doar să iubesc , să respect să dau haina de pe mine și să întorc și celălalt obraz la fiecare palma . Și am repetat gestul că doar eram ,,fată bună ,, la fiecare surâs eu zâmbeam din suflet , ma bucuram la gesturi mici și iubeam fiecare minciună frumoasă . Da , eram o copilă ce visa cu ochi deschiși ca cei din jurul ei sunt la fel de buni și ura era doar o vorbă veche . Ani treceau ,  priveam în oglindă și pe fiecare zi vedeam ,,reflexul maturități ,, Dintr-o copilă inocentă cu zâmbete senine chipul meu se schimba…

Scriu de mult timp, cum am spus și într-un alt articol, am descoperit scrisul încă de mica. Nu as vrea sa ma repet în articole, asa ca dacă doriți găsiți articolul (povestea mea cu scrisul).
O sa vi se para poate bizar, dar lipsa de încredere, lipsa de oameni potriviți, lipsa de comunicare m-a împins mult mai mult sa îmi aștern dureri și bucurii, nu am crezut ca într-o zi le voi expune în văzul tuturor, dar uite ca viata ne oferă surprize și am puterea sa împărtășesc și cu voi din experientele mele.
“Ceea ce eu scriu, sunt experiente comune nu am nimic special, sunt un om simplu, o persoana cu un statut de viata modest, nu sunt cineva ce și-a frecat coatele pe băncile din liceu sau facultate, nu încerc sa ma dau un exemplu pentru nimeni, sunt o persoana plina de greșeli. Am doar curajul și plăcerea…

Dacă nu ai fi fost tu, oare cine mi-ar fi prins obraji în palmele lui, cine m-ar fi strigat iubire în toată casa, cine mi-ar fi spus noapte buna, cine din când în când mi-ar fi sărutat fruntea?!
Cine ar fi fost în locul tău? 

      Recunosc ca ești o iubire diferita din viata mea, acel gen de iubire de care multa lume fuge, oferi prea multa tăcere însă prin fapte oferi iubire necondiționată,  ești acel gen de om ce fuge, dar atrage spre el și cel mai rece suflet.

E greu sa iubești,  sa trăiești,  sa zâmbești lângă un om ca tine.
Dar este ușor sa ma recucereşti cu un zâmbet, cu o privire, o îmbrățișare…știind ca nu cer mult de la viata!
Nu ești genul sa ștergi lacrimi, nu aduci flori, nu ma privești prea des, dar faci totul sa ma vezi zâmbind.
    Nu ești genul…

ho voluto piangere

ho voluto urlare

che l’amore mi fa stare male

che l’amore non è solo zucchero

a volte è anche sale

Ho voluto dire delle bugie

che sarò bene fino alla fine

ho voluto affrontare

tutto quello che faceva male

la verità l’ho abbracciata nel mio cuore

Ero solo un anima portata nel mondo

senza fiato senza fine

ho voluto solo un abbraccio una accarezza

Ed ho pagato il prezzo con amarezza

ho amato anime ghiacciate

forse anche loro ferite nel passato

ho abbracciato anime perse

delle sofferenze malate

e ora dove sono io

Cercando l’amore di dio

un sorriso di un bambino

un abbraccio del genitore

mi ricevo bambina piena di gioia e amore

ormai siamo grandi

gli anni sono passati

Adun lacrimi in pumni si nu pot stapani durerea ce simt ca imi străpunge partea toracica parca cineva bate si sbate cu pumni in pieptu-mi dorind sa iese, cu siguranta este sufletul ce se zbate si refuza sa mai primeasca lovituri zi dupa zi.

Strang o perna in brate uneori poate un pluș promițând ca o sa treaca, o sa ma ridic si o sa pășesc din nou cu pace in suflet, dar mereu ma mint caci ma ridic pe zi ce trece cu tot mai multa durere. Imi amintesc unele din cuvintele mamei mele, ce mi le repeta atunci cand eram adolescenta si mai faceam ca orice copil mici năzbâtii.

Ai sa fi si tu mama si atunci o sa iti amintesti cuvintele mele!

Mi le amintesc, si le port cu durere in suflet caci astazi sunt mama, dar mama de departe.

Cand o casnicie nu mai merge suferim…

M-am pierdut undeva printre locuri si oameni, undeva pe strazi parasite parca de timpul ce candva pășeam cu drag și, parca totul era doar lumina, florile nu lipseau din peisaj colorand parca si viata iar acel verde intens ce iti emana bucurie, acum nu mai este. Nu mai sunt nici eu femeia de atunci. M-am pierdut undeva intr-o multime de oameni tristi si reci unde candva se auzeau doar rasete si glasuri de copii, ce iti dadeau sens vieții, acum totul este ruina fara sens, fara murmur. Doar o batranica ce mai da cate-o binecuvantare unor trecatori. M-am pierdut undeva unde mi-am lasat si pantofi cu toc, ma dureau prea tare picioarele, asa am pierdut si oameni ce imi erau dragi, dar vehement ma raneau fara pareri de rau, am plecat si am pierdut, dar am lasat pareri de rau si lacrimi dulci caci eu nu am fost o persoana…

M-am ridicat din cenușă, de nicaieri, am zis ca nu mai pot iar durerea din suflet simțeam ca imi taie răsuflarea, dar de nu stiu unde si cu ce puteri m-am ridicat, m-am sters de praf si am mers mai departe.

Am luat la pași din nou strazi noi, s-au poate m-am intors pe cele vechi sa le mai strabat odata.

Inima mea…

Nu stiu cum de ma mai suporta, i-am spus atatea minciuni si, atatea promisiuni incat azi nu stiu ce sa-i mai spun, nu stiu ce sa o mai mint. Ma cearta, ma cert cu mine insumi, dar nu mai vreau sa ma mint, destul ma minte viata!

Ce sa-i spun, caci nimeni nu mi-a spus ca doare.

Ce sa-i spun, nu ma pot minti ca nu va mai fi si data viitoare.

Eu nu pot, nu pot inlocui iubirea celui ce a mintito, nu-i pot oferi dragostea…

Tieni stretto tra le mani
Una stella fragile, con paura
Si vuole riposare lontano delle lacrime,
Lontano delle colpe, dei pensieri
Che l’hanno rubato la luce
Tieni stretto tra le mani,
Una stella con ferite,
Con dolori del passato.
Lo tieni stretta quasi si ha spenta.
Tieni tra le mani una stella
Con speranza di rivedere,
come tra migliaia di persone
Lei torna alla luce,
Però tieni streto, streto tra le mani
Un passato un dolore
Apri le mani, cadono solo polvere di stele.