Într-un pariu ceresc…
Per l’amica lontana, la poetessa Maria Teresa Liuzzo
M-am hotărât într-o seară de taină:
nu-mi voi vinde nopțile
nici ne le voi împrumuta nimènui
ori închiria așa cum mă incită
îngerul unui amic al meu cam năucit –
Mă voi întoarce să privesc
Pluta ce mi-a oprit sosirea
Pe țărm într-un pariu ceresc
Când mi-am pierdut pe veci uimirea.
Se mai zăreau pe țărm, departe,
Case stinghere năruite și felinare străvechi
Luminând doar partea nevăzută a apei
Ce se scurgea dintr-un ochi de-acum
Pierdut de-acum în propria-i eternitate.
Ratarea poemului
Poate că invitația mea a fost înțeleasă greșit.
Poate că bucătarul nu era acasă.
Poate că poarta rămăsese închisă.
Poate în cuptorul de sticlă pâine se cocea singură.
Poate că în cătunul însingurat nu mai era nici cer, nici pământ.
Poate că planetele își schimbaseră locurile.
Poate că până și pietatea plecase într-un neanunțat concediu.
Poate că nici eu nu mai eram același.
Și, în definitiv, nici tu nu erai cel invitat.
*
Tu veniseși din cealaltă parte:
alt veac, altă lume, alte obiceiuri;
casele nu mai erau la fel – nu mai erau aceleași
însă Parcul rămăsese la locul său: la fel de întins,
doldora de arbuști de toate soiurile,
cu același lac la fel de mofturos
cu aventurieri de-un ceas
achitat pe loc pentru bărcuțele
sclipind de mizerie,
același pod suspendat gata să se surpe
peste ochiul de mâzgă…
eu venisem cu lumea mea, cea veche,
dar nu atât de diferită
numai că s-a întâmplat că am trecut unul pe lângă altul
fără să ne vedem, fără să ne recunoaștem.
poate nici nu eram noi, cine să mai știe
vremurile se schimbă însă nici schimbarea
nu mai e ce-a fost…
In una scommessa celeste…
Per l’amica lontana, alla poetessa Maria Teresa Liuzzo
Decisi in una serata segreta:
Non venderò le mie notti
Non ce li presterò a nessuno
o affittarlo come insiste
l’angelo di un mio amico un po’ frastornato –
Tornerò a guardare
La zattera che mi fermò l’arrivo
A terra in una scommessa celeste
Quando ho perso per sempre la mia meraviglia.
Si vedevano ancora sulla riva, lontano,
Case scomode e fatiscenti e lanterne antiche
Che Illuminano solo la parte invisibile dell’acqua
Quello che ormai scorreva da un occhio
Ormai sperso nella sua stessa eternità.
Il fallimento del poema
Forse il mio invito è stato frainteso.
Forse il cuoco non era a casa.
Forse il cancello era rimasto chiuso.
Forse nel forno di vetro il pane si cuoceva da solo.
Forse non c’erano né cielo né terra nel borgo solitario.
Forse i pianeti avevano cambiato posto.
Forse anche la pietà era andata in congedo senza preavviso.
Forse non ero più Io stesso.
E alla fine nemmeno tu sei stato invitato.
Eri venuto dall’altra parte:
un’altra epoca, un altro mondo, altri costumi;
le case non erano le stesse, non erano più le stesse
ma il Parco era rimasto al suo posto: vasto,
strapieno di arbusti di ogni varietà,
con lo stesso lussureggiante lago e
con avventurieri di un’ora
pagate sul posto le barche luccicanti di sporcizia,
lo stesso ponte sospeso pronto a
scivolare sull’occhio del fango…
Ero venuto con il mio mondo,
quello vecchio, ma non così diverso
è semplicemente successo
che ci siamo incrociati
senza vederci, senza riconoscerci.
forse non eravamo nemmeno noi, chi lo sa
i tempi cambiano ma nemmeno il cambiamento
non è quello fu…
Popescu George
